Povestea scrisa de Naty Tully si republicat cu permisiunea autorului
Fotos Grace Photography
Mina si Bella aveau 5 si 7 ani când au venit în casuta noastra. Peste noapte viata noastra s-a schimbat dintr-o luna de miere de 10 ani într-o “dramedie” (drama si comedie).
Desi ne doream mult sa adoptam, nu prea eram deschisi spre adoptia unor copii mai maricei, tinând cont si de faptul ca în familie vorbim mai mult engleza.
În februarie 2015 am primit un mesaj plin cu poze a unor copilasi fara parinti. Noi ne-am rugat pentru un bebelus (omulet care nu vorbeste înca), dar Dumnezeu avea alte planuri pentru noi. “Omul face multe planuri în inima lui, dar hotarârea Domnului, aceea se împlineste.” Proverbe 19:21
Rasfoind virtual prin pozele copiilor, atentia noastra s-a blocat la doua surioare cu ochi mari si verzi. Desi locuiau într-un centru de plasament, am fost încurajati sa aflam ca aveau o matusa cu frica de Dumnezeu care le lua în weekend la biserica.
Câteva zile mai târziu sotul meu trebuia sa calatoreasca în State. Scaunul lui din avionul îndreptat spre Chicago înca era caldut când eu faceam deja cunostinta cu Mina si Bella în centrul lor de plasament. Doua zile mai târziu fetele au stat peste noapte în casuta noastra pentru prima data. Apoi, am tot repetat lucrul acesta în fiecare weekend pâna la întoarcerea sotului meu în România. (Marturisesc ca sotul meu nu mai pleaca în America fara mine, de frica sa nu umplu casa cu copii.)
In martie 2015 fetele au venit acasa. Asistenta sociala ne-a informat ca vom crea atasament cam în 12 luni. Noua ne-a luat vreo 2 ani.
Nu era de ajuns ca toate lucrurile ne erau noi, cand, colac peste pupaza, sotul meu a avut un infarct sever în ianuarie 2016. Evenimentul ne-a traumatizat pe toti, inclusiv pe fete. Câteva luni mai târziu fetita cea mai mare a fost diagnosticata cu diabet tip 1 (insulino-dependent). Multe alte evenimente de tip trauma-drama au avut loc în acel an, dar am mers înainte doar prin harul lui Dumnezeu si sustinuti de familie si prieteni.
Oamenii spun ca fetele au mare noroc cu noi. Adevarul este ca fetele sunt o mare binecuvântare pentru noi: ne fac sa râdem, sa fim mai creativi (de aceea am început canalul Scriptura-Prin-Muzica), sa întelegem mila, sa avem un cântec mereu pe buze, sa iubim adoptia.
Si fetele, la rândul lor, s-au schimbat foarte mult: de la a face lucrurile de mântuiala la harnicie; de la muzica MTV la muzica crestina; de la înjurat la cântat versete Biblice; de la stat cu ochii în televizor la cântat la pian, chitara si tobe; de la mânie la comedie; de la a ataca parintii la a-i aprecia… as putea tot continua.
Trebuie sa recunosc ca nu e meritul nostru, oricât de mândra as putea fi de progresul fetelor, Isus e cel care transforma adultii si copiii.
Drumul adoptiei nu e unul usor dar este plin de oportunitati de a avea impact asupra vietii altor copii si de a avea onoarea sa întelegem mai bine cum ne-a adoptat pe noi Dumnezeu.
Pretul pe care familia noastra l-a platit pentru finalizarea adoptiei a fost urmatorul: 6 ani de asteptare; acte, acte si iar acte; bilete de avion pierdute; discomfort personal; responsabilitati financiare; spitalizari în plus si multe altele… Dar când ma gândesc la pretul pe care Dumnezeu l-a platit pentru a ne adopta pe noi, este incomparabil. Creatorul nostru L-a trimis pe Isus, singurul Lui fiu, ca sa fie batjocorit, chinuit, umilit, pus pe cruce, ca noi sa avem o noua identitate, o nadejde. “Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Ioan 3:16
Sa adopti si sa fii adoptat este o mare bucurie si un privilegiu. Nu este o experienta usoara, dar merita traita.